În zilele care au urmat atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001, m-au impresionat toţi acei bărbaţi curajoşi care au fugit spre turnurile în flăcări şi şi-au riscat sau poate chiar şi-au sacrificat viaţa ca să-i salveze pe alţii. Peggy Noonan a scris foarte nimerit în articolul său din Wall Street Journal, „Avem iar bărbaţi”:

De la 11 septembrie încoace, ţara noastră elogiază un anumit tip de bărbăţie… Este vorba despre bărbaţi virili, care împing, trag, construiesc, bărbaţi care urcă scările cu echipament de 50 kg pe ei şi le zic oamenilor unde să se ducă pentru a fi în siguranţă. Bărbaţi care sudează, construiesc, care sunt poliţişti şi pompieri. Într-un fel sau altul, toţi aceştia au stins incendiul. Ei sunt cei care scot molozul şi care vor construi altceva în loc.

A revenit la modă acest gen de bărbăţie. A reînviat respectul faţă de bărbăţia tradiţională, faţă de curaj, faţă de tărie, faţă de dorinţa de a le folosi pe amândouă pentru binele altora.

 Nu doar pompierii s-au purtat ca nişte bărbaţi adevăraţi la 11 septembrie. Şi afaceriştii care se aflau în avionul 93, care trebuia să cadă peste Washington, bărbaţi care nu-şi asigurau traiul prin muncă fizică. Când au aflat ce se întâmplă în ţară, şi-au luat rămas-bun de la cei dragi şi au trecut la acţiune. Erau bărbaţi puternici. S-au luptat ca avionul să se prăbuşească în Pennsylvania. Erau bărbaţi puternici, curajoşi.*

N-au ţinut prea mult acele zile, dar pentru o vreme bărbaţii au fost respectaţi şi cinstiţi pentru masculinitatea lor. Când am fost atacaţi, bărbaţii au reacţionat bărbăteşte: au ocrotit şi au apărat oameni şi au înfruntat vrăjmaşul. S-au prezentat pe front, au luptat, iar mulţi dintre ei şi-au dat chiar viaţa.

Bob Peterson, socrul meu, veteran din al Doilea Război Mondial, decorat cu Purple Heart, a vrut să se ducă şi să lupte cu inamicul. Deşi avea 80 de ani, ne-a zis: „Ce n-aş da să mă pot înrola şi să mă duc să-mi apăr ţara !”.

* PeggyNoonan, „Welcome Back, Duke,” Opinion Journal, Wall Street Journal, 12 octombrie 2001.