În anul 1945, pe când avea 26 de ani, Jackie Robinson nu credea că are vreun viitor în baseballul profesionist.1 Absolvent al universităţii UCLA şi veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, încerca să-şi câştige traiul jucând pentru echipa Kansas City Monarchs, dintr-o ligă a negrilor. Nu jucase baseball prea mult înainte; era cunoscut mai degrabă drept un fotbalist bun de la UCLA. Dar, chiar şi aşa, se hotărâse să încerce şi baseballul când echipa Monarchs îi oferise un post.

Însă îl înfuriau la culme umilinţele pe care le suportau jucătorii negri. La unele stadioane nu aveau voie nici să folosească vestiarele, fiindcă proprietarilor albi nu le plăcea ideea că nişte negri le folosesc duşurile. Tot aşa nu putea suferi cişmelele şi hotelurile segregate. Când s-a întâmplat ca autocarul echipei să oprească să facă plinul, iar proprietarul benzinăriei să spună că nu-i lasă pe jucători la toaletă, Robinson i-a zis că vor face plinul la altă benzinărie. Auzind asta, benzinarul s-a răzgândit imediat şi le-a dat voie.

Însă cea mai mare umilinţă era segregarea rasială din cea mai veche ligă americană de baseball, MLB. Decenii la rând, unii dintre cei mai buni jucători de baseball ai Americii, adevărate legende, precum Satchel Paige şi Josh Gibson, n-au avut voie să joace în ligile mari. Pentru Robinson situaţia era disperată. Nu vedea să aibă ocazia să avanseze şi să ajungă să joace baseball în ligile albilor. „Am început să mă întreb de ce mi-aş dedica viaţa unei cariere în care discriminarea rasială îmi îngrădea progresul”, avea să scrie el mai târziu.2

O întâlnire intrată în legendă

În acea perioadă a ajuns să fie contactat de Branch Rickey, directorul general al echipei Brooklyn Dodgers. Se zvonea că Rickey vrea să formeze o nouă ligă a negrilor şi că vrea să-l invite pe Robinson să facă parte din ea.

Întâlnirea de la 28 august 1945 avea să devină un punct de cotitură în istoria Americii. Robinson a aflat atunci că Rickey n-avea deloc de gând să pună bazele altei ligi negre, ci voia să doboare bariera rasială din baseballul profesionist. Şi mai voia ca el, Jackie Robinson, să deschidă drumul, alăturându-se echipei Brooklyn Dodgers.

Rickey ar fi putut alege jucători mai buni, însă căuta o persoană de caracter.

Rickey ar fi putut alege jucători mai buni, însă căuta o persoană de caracter. Nu se amăgea, îşi dădea seama la ce presiune avea să fie supus primul jucător negru de baseball, ce ură avea să suporte din partea jucătorilor albi şi ce aşteptări imposibile din partea comunităţii negrilor. De aceea căuta pe cineva care să fie supărat că există discriminare rasială, dar care să-şi poată ţine furia în frâu. Dacă nu alegea un jucător potrivit, rămânea o cauză pierdută alţi câţiva ani.

„Dacă eşti destul de bun, putem porni pe drumul ăsta, i-a zis Rickey lui Robinson. Însă trebuie să ştii că vei avea nevoie de foarte mult curaj.”

I-a prezentat apoi diferite situaţii cu care avea să se confrunte. Mai întâi a imitat câţiva jucători care îi aruncau înjurături rasiste şi încercau să-l aţâţe, să sară la bătaie. Apoi i-a zis: „Îşi vor bate joc de tine şi te vor provoca. Vor căuta să stârnească o încăierare pe motive rasiale, ca să dovedească publicului că un negru n-are ce căuta în liga mare.”

„Domnule Rickey, l-a întrebat atunci Robinson, căutaţi cumva un negru căruia să-i fie frică să riposteze?” „Nu, caut un jucător suficient de curajos ca să nu riposteze.”

Dar Robinson nu era convins că el e acel jucător. Oare avea aşa tărie şi curaj? „Cu toate astea, ştiam că trebuie să am, avea să scrie el mai târziu. Trebuia să fac asta din mai multe motive. Pentru tinerii negri, pentru mama, pentru Rae, soţia mea, şi pentru mine.”3

Cum a suportat presiunea

Rickey s-a dovedit un adevărat profet. După un an excepţional în ligile mici, Robinson a debutat în prima ligă, ca jucător al echipei Dodgers, în luna aprilie a anului 1947. Primii care i-au purtat pică au fost chiar colegii de echipă, cărora nu le plăcea ideea ca un jucător de culoare să ia locul unuia alb. Mulţi veneau din sud şi nu erau obişnuiţi ca negrii să fie trataţi la fel ca albii.

Dixie Walker, de pildă, unul dintre cei mai buni jucători de la Brooklyn Dodgers, îşi făcea griji pentru cum vor reacţiona cei de acasă, din Hueytown, Alabama, dacă juca alături de un negru. Se temea chiar şi cum îi va afecta afacerea, magazinul de articole sportive pe care îl avea. „Am crescut în sud şi acolo viaţa copiilor decurge altfel, avea să zică Walker mai târziu. Credeam că negrii îşi pierd calmul şi n-ar suporta presiunea jocului în liga întâi din baseball.”4

În prima zi, cei mai mulţi jucători l-au ignorat pe Robinson. Când acesta a sosit în vestiar, a descoperit că nu are dulap ca ceilalţi. Echipamentul lui era agăţat într-un cuier, pe perete.

Primul test a venit într-o serie de trei meciuri cu Philadelphia Phillies, când, în timpul jocului, au curs valuri de insulte dinspre banca tehnică a echipei adverse. I-au strigat vorbe urâte despre înfăţişarea lui şi au zis că-şi îmbolnăveşte colegii de la Dodgers şi pe soţiile lor.

Robinson s-a simţit foarte ofensat. „Vreme de un minut m-am lăsat pradă mâniei şi mi-a trecut prin cap să dau naibii experimentul domnului Rickey, oricât era el de nobil. M-am gândit ce plăcut şi satisfăcut m-aş simţi dacă m-aş lăsa dus de val şi aş reacţiona. La naiba cu acea imagine a negrului răbdător pe care trebuia s-o arăt lumii! Aruncam bâta cât colo, mă duceam glonţ la banca lor, puneam mâna pe un alb nenorocit, îi spărgeam faţa cu pumnul meu negru şi dispreţuit, după care plecam liniştit acasă.”5

Însă Robinson a rezistat tentaţiei în acea zi. . . şi după aceea în întregul sezon. A jucat cât mai bine, ca să le arate tuturor ce poate. Stilul lui de joc s-a îmbunătăţit şi mai mult de-a lungul sezonului. Reuşea să dea peste cap jocul echipei adverse, izbutea să-i scoată din ritm pe adversari şi să le clatine încrederea în ei înşişi. Procedând astfel, crea ocazii bune pentru coechipieri. Ajunsese să influenţeze decisiv meciul chiar şi fără să marcheze.

Însă a avut un preţ de plătit pentru faptul că îşi înfrâna emoţiile pe teren. Acasă a început să fie rezervat faţă de soţie şi să aibă insomnii. La un moment dat şi-a sunat sora şi i-a zis: „Nu mai suport. Gata, îmi dau demisia.”

Nu s-a bucurat nici măcar de sprijinul colegilor. Nu-l invitau la întâlniri şi nu-i vorbeau aproape deloc când erau pe drumuri. După cum nici Rachel nu era niciodată invitată de către soţiile colegilor, deşi se întâlneau mereu ca să meargă la cumpărături, să tricoteze, ba chiar stăteau una la alta peste noapte.

A început să câştige lumea de partea lui

Însă cu timpul situaţia a început să se schimbe. Colegii de echipă au început să-i ia apărarea când echipa adversă îl insulta. Acum ameninţau ei cu represalii dacă vor continua. Oriunde se ducea, era întâmpinat de oameni care îi făceau urări de bine şi îi cereau autograf. După o vreme, copiii albi au ajuns să vândă la stadion insigne pe care scria: „Ţin cu Jackie Robinson”.

Cele mai multe scrisori pe care le primea echipa de la suporteri erau încurajatoare. Un fan scria: „Jackie, în această ţară ai mai mulţi prieteni decât duşmani. Să nu uiţi, zarva cea mai mare o fac doar câţiva oameni care nu gândesc”. Altul spunea: „Şi dacă nu te-ai descurca în atac şi ai face câte o greşeală în fiecare repriză… tot aş fi un tată fericit dacă aş şti să-mi cresc băiatul astfel încât, când va fi mare, să fie măcar pe jumătate ca tine.”6

După o vreme a devenit evident impactul pe care îl avea Robinson asupra societăţii. De pildă, proprietarul unei fabrici de produse electronice din New Jersey a fost aşa de însufleţit de exemplul lui, încât s-a hotărât să angajeze şi muncitori negri.

Mai spre sfârşitul sezonului, suporterii echipei s-au înfuriat când Enos Slaughter de la St. Louis Cardinals a lăsat impresia că-l calcă dinadins pe Robinson pe picior în timpul meciului. Doug Wilder, un fan care a asistat la partidă în acea zi, a zis că acela a fost cel mai important moment. Robinson le-a arătat atunci „cum se ridică el mereu şi mereu şi arată ce înseamnă să fii un om deosebit…  A fost o lecţie extraordinară.”7 Mai apoi Wilder a intrat în politică în Virginia şi a devenit primul guvernator de culoare din SUA.

În 1947, Robinson a primit titlul de cel mai bun jucător nou din liga naţională şi, împreună cu el, echipa a ajuns să dispute trofeul World Series, pe care l-a pierdut în faţa celor de la New York Yankees. După ultimul meci din serie, toţi colegii au venit la el şi l-au felicitat pentru întregul sezon.

Robinson a reuşit să aducă jucătorii negri în primele ligi. La sfârşitul sezonului din 1947, mai erau deja şi alţi jucători de culoare în baseball. Însă cel mai mare impact l-a avut Robinson în societatea americană. După cum scria Arnold Rampersad în biografia sportivului:

Pe parcursul a şase luni, de la primii paşi timizi şi până la victoriile care au încheiat sezonul, Robinson a reuşit să revoluţioneze imaginea negrilor în ochii multor albi. Deşi a pornit în acest demers ca simbol al negrilor, a răsturnat imaginea pe care şi-o făcuseră albii despre firea lor, despre cum gândesc şi simt, despre demnitatea şi curajul lor în faţa potrivniciei. Niciun american de culoare n-a mai strălucit aşa puternic şi aşa mult timp, întruchipând nu doar stoicismul, ci şi inteligenţa, curajul, puterea fizică şi tăria de caracter. Acest lucru a fost posibil deoarece albii se ataşaseră de baseball până în adâncul sufletului. De aceea a reuşit Robinson, prin victoria sa de durată, să-i marcheze aşa profund.8Sursele de inspiraţie ale articolului au fost următoarele volume: Alfred Duckett, I Never Had It Made, New York, Putnam, 1972; Jonathan Eig, Opening Day: The Story of Jackie Robinson’s First Season, New York, Simon and Schuster, 2007; şi Arnold Rampersad, Jackie Robinson: A Biography, New York, Ballantine, 1997, p. 186–87.8

 

  1. Robinson, I Never Had It Made, p. 25.
  2. Ibidem, p. 33–34.
  3. Eig, Opening Day, p. 45.
  4. Robinson, I Never Had It Made, p. 59.
  5. Eig, Opening Day, p. 107.
  6. Ibidem, p. 222–23.
  7. Rampersad, Jackie Robinson, 186–87.
Ai nevoie de ajutor? Comunica cu noi
Essential SSL