Părea o călătorie nebunească1, o acţiune extrem de riscantă. Cum să vâsleşti într-o barcă de salvare de aproape şapte metri prin apele îngheţate de la Polul Sud, înfruntând puternice rafale de vânt şi valuri de peste 15 metri înălţime, până la o insuliţă aflată la aproape 700 de mile marine distanţă? Şi asta în anul 1916, orientându-te doar cu o busolă şi un sextant? Fără îmbrăcăminte şi încălţăminte impermeabilă, fără mănuşi cu puf de gâscă.

Pare o situaţie disperată? Fără îndoială!

Cu toate acestea, Ernest Shackleton ştia că el şi tovarăşii săi n-au de ales. Erau blocaţi pe insula Elephant, nişte stânci bătute zilnic de un vifor ce viscolea zăpada. Nimeni altcineva nu mai ştia că el şi cei 27 de bărbaţi plecaţi cu el în expediţie mai erau în viaţă. Nimeni nu-i căuta. Aşa se face că a conceput un plan disperat şi imposibil de a ajunge la vânătorii de balene de pe insula South Georgia, ca mai apoi să trimită un vapor să-i ia pe cei lăsaţi pe insula Elephant. Era singura lor speranţă.

O expediţie ratată

Până în acea clipă, Shackleton şi echipajul din Expediţia Imperială Transantarctică avuseseră parte de peripeţii cât pentru o viaţă. La cei 40 de ani ai săi, Shackleton, un veteran al celor două călătorii anterioare la Polul Sud, strânsese fonduri în Anglia pentru încercarea sa de a deveni primul om care să străbată Polul Sud pe uscat.

Nava Endurance a părăsit South Georgia la 5 decembrie 1914. Era vară în regiunea artică. Planul era să navigheze o mie de mile, după care să se deplaseze pe uscat. Însă în acea vară banchiza arctică era neobişnuit de groasă. Shackleton şi ceilalţi au ajuns la 85 de mile distanţă de destinaţie, dar apoi, după doar 45 de zile pe apă, Endurance a rămas blocată în marea îngheţată.

Trei săptămâni s-au străduit să se desprindă. Până la urmă şi-au dat seama că erau blocaţi acolo până la primăvară, adică şapte luni. Şi ajunseseră atât de aproape. Era „mai mult decât chinuitor, de-a dreptul înnebunitor”, scria în jurnalul său Alexander Macklin, medicul navei. „În acele momente Shackleton a dat dovadă de o sclipire de geniu. Nu l-a cuprins furia, n-a arătat nici cea mai vagă urmă de dezamăgire. Pe un ton calm, ne-a zis simplu tuturor că trebuie să iernăm pe banchiză. Ne-a lămurit ce pericole şi posibilităţi ni se iveau. Nu şi-a pierdut niciodată optimismul. Doar a făcut pregătiri de iarnă”. 2

For three wes they tried to break free, and then they finally realized they were stuck until spring, seven months away.

În ciuda furtunilor polare şi a temperaturilor de -30 de grade, lunile următoare s-au scurs neaşteptat de bine. În luna mai, soarele s-a făcut nevăzut şi a rămas ascuns patru luni. Shackleton le-a stabilit tuturor un program zilnic de muncă. Totodată organiza jocuri, curse de câini, cântări, şi discuţii despre cărţi. La toate activităţile lua parte şi el, încercând să le menţină oamenilor săi moralul sus şi speranţa vie.

Împrejurările le-au devenit iar potrivnice în luna octombrie. Când stratul de gheaţă a început să se topească, nava lor, construită din cel mai tare lemn cunoscut la acea vreme, a rămas înţepenită între gheţurile plutitoare. Până la urmă, a fost strivită. În lunile care au urmat, au campat pe gheţuri, sperând să plutească spre o insulă unde aveau provizii. Apoi, la 9 aprilie 1916, gheaţa a devenit periculoasă. Se fisura pe neaşteptate chiar sub corturi. Câţiva oameni au fost cât pe ce să-şi piardă viaţa.

S-au urcat atunci în bărcile de salvare luate de pe nava Endurance şi au pornit într-o călătorie de groază. Vreme de şapte zile au vâslit la temperaturi mai scăzute de -17 grade, înconjuraţi de un grup de balene ucigaşe, care îi înspăimântau cu mişcările lor „înfiorătoare”.  În cele din urmă, au ajuns pe insula Elephant, epuizaţi şi degeraţi. Păşeau în sfârşit pe pământ pentru prima dată în 497 de zile.

Au înfruntat vântul şi valurile

Shackleton era un om de acţiune şi ştia că moralul şi starea fizică a oamenilor săi se macină pe ce zi ce trece. „Lui Shackleton nu-i stătea în fire să stea degeaba, să nu facă nimic”, scria Macklin. După doar 15 zile de când ajunseseră pe insula Elephant, el şi alţi cinci oameni au plecat cu o barcă de salvare. Aveau la bord apă şi provizii pentru o lună. Dacă nu ajungeau pe South Georgia în acel răstimp, erau „negreşit terminaţi,”3 după spusele lui Shackleton.

Apa şi vremea erau cum nu poate mai rele, aşa cum se temeau. Ningea, vântul bătea cu putere, valurile gigantice aruncau barca încoace şi încolo ca pe o jucărie. Erau nevoiţi să scoată apă fără încetare din barcă, iar când reuşeau să tragă un pui de somn, se trezeau cu gândul că se îneacă.

La un moment dat, Shackleton a zărit un petic de cer senin. Însă apoi şi-a dat seama că era, de fapt, creasta unui val gigantic. „În 26 de ani văzusem oceanul în toate stările posibile, dar niciodată n-am întâlnit un val aşa imens”, avea să scrie el mai târziu. „Oceanul era de nerecunoscut. Nu se compara cu acele talazuri  înspumate care ne fuseseră vrăjmaşe neobosite atâtea şi atâtea zile.”4 Însă echipajul a reuşit cumva să facă faţă acelui val şi să menţină barca pe linia de plutire.

În tot acest haos, căpitanul Frank Worsley a reuşit să se folosească de rarele clipe când întrezărea soarele, ca să-i îndrume spre insula South Georgia. Mergând şerpuit, s-au apropiat tot mai mult de insulă. Şi chiar în acea clipă, după ce au zărit uscatul, s-a abătut asupra lor cea mai puternică furtună, un adevărat uragan. S-au luptat cu vântul şi cu valurile necontenit, nouă ore.

În cele din urmă, s-a înseninat cât să poată ajunge la ţărm. Exista însă o problemă: debarcaseră pe cealaltă parte a insulei.

„L-am văzut pe Dumnezeu în toată splendoarea Sa”

Ca să ajungă la cea mai apropiată comunitate de vânători de balene, ar fi trebuit să înconjoare insula cale de 150 de mile. Însă barca lor de salvare era prea avariată, n-o mai puteau folosi. De aceea Shackleton i-a anunţat că aveau să străbată insula South Georgia la pas. Era o călătorie pe care n-o mai întreprinsese nimeni.

Pe insulă zăreai doar munţi, stânci ascuţite, crevase şi zăpadă periculoasă. Harta insulei era goală în centru, deoarece nimeni nu ajunsese mai departe de 1,5 km de la ţărm.

Însă Shackleton nu avea de ales.

La început, ceaţa i-a zăpăcit şi s-au îndreptat în altă direcţie, îndepărtându-se şi mai mult. După ce au făcut cale întoarsă, au pornit să traverseze insula.

De două ori au ajuns în vârf de munte, doar ca să descopere apoi bucăţi imense de stâncă barându-le calea. La a treia ascensiune i-a învăluit ceaţa când au ajuns sus şi au fost nevoiţi să coboare cu mare atenţie. Nu vedeau decât la câţiva centimetri în faţă. Pe când apunea soarele, au ajuns la o mare întindere de zăpadă. Ştiind că nu aveau îmbrăcămintea necesară ca să înnopteze la acea altitudine, s-au hotărât să coboare de pe munte într-o beznă aproape totală. „Coboram pe bâjbâite,” scria Worsley. „M-am înfiorat o clipă. Apoi m-a cuprins brusc entuziasmul şi am ştiut că zâmbesc!”5

Au mers aşa toată noaptea, însă, după ore bune de mers, au fost nevoiţi să se întoarcă. Descoperiseră iar că se abătuseră de la traseu. Shackleton le-a zis că aveau să se odihnească acolo. Când ceilalţi au adormit, el s-a forţat să rămână treaz. „Mi-am dat seama că ar fi îngrozitor dacă am dormi toţi, căci în acele condiţii puteam adormi definitiv. După cinci minute i-am trezit, le-am zis că dormiseră jumătate de oră şi i-am anunţat că pornim iar la drum.”6

După 36 de ore intrau istoviţi în tabăra vânătorilor de balene. În sfârşit se încheia ultima etapă a călătoriei lor imposibile. Arătau ca nişte fiare ameţite şi murdare, cu hainele zdrenţuite şi părul lung şi încâlcit. Trecuseră aproape doi ani şi jumătate de când porniseră în expediţie, de pe insulă.

Au fost salvaţi şi ceilalţi, n-a pierit nici măcar unul.

„Eram bogaţi în amintiri”, avea să scrie mai apoi Shackleton. „Pătrunseserăm dincolo de suprafaţa lucrurilor. «Suferiserăm în multe privinţe, dar izbândiserăm. Ne târâserăm, dar cunoscuserăm şi slava, crescuserăm în vastitatea întregului.» Îl văzuserăm pe Dumnezeu în toată splendoarea Sa, auziserăm şoaptele naturii. Ajunseserăm până la străfundul sufletului omenesc.”7

O hotărâre nestrămutată

Astăzi istoricii îl privesc cu mare admiraţie atât pe Ernest Shackleton, cât şi expediţia sa. Deşi şi-a ratat misiunea, a dat deoparte orice dezamăgire şi s-a concentrat să-şi conducă oamenii aşa încât să supravieţuiască şi să se întoarcă la civilizaţie. S-au scris cărţi întregi despre abilităţile sale de gestionare şi de conducere.

Cele 800 de mile parcurse până la insula South Georgia au fost printre cele mai extraordinare călătorii pe mare din toate timpurile. Abia după aproape 40 de ani avea să reuşească cineva, mai exact exploratorul britanic Duncan Carse, să traverseze insula la pas în fruntea unui grup. După ce au urmat cam acelaşi traseu, Carse a zis despre Shackleton: „Nu ştiu cum au reuşit. Probabil că doar de nevoie.”8

Două lucruri mă impresionează cel mai mult la Shackleton: atitudinea altruistă faţă de oamenii săi şi hotărârea temerară de a face orice pentru a supravieţui. Nu s-a lăsat oprit de nicio piedică. Ştia ce trebuie făcut şi a refuzat să se dea bătut.

Noi, bărbaţii, suntem chemaţi să dăm dovadă de acelaşi tip de curaj: să ne cunoaştem datoria, să ne conducem familia, să căutăm să împlinim chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa noastră cu o hotărâre stăruitoare. Să nu ne dăm niciodată bătuţi, oricare ar fi piedicile pe care le-am întâlni în viaţă.

Lăsând adolescenţa în urmă, este important să dăm dovadă de răbdare atunci când îmbrăţişăm responsabilităţile pe care le avem ca bărbaţi. După cum am să explic în capitolele care urmează, ne trebuie curajul de a iniţia, curajul de a ocroti, curajul de a evita să rămânem nişte adolescenţi întârziaţi şi curajul de a crede.

Şi încă ceva. Nu devii bărbat făcând un singur pas, ci făcând mii de paşi, cu curaj. Şi nenumăraţi alţi paşi mai mici. Îţi ia o viaţă să devii un bărbat curajos.

 

  1. Relatarea despre expediţia lui Ernest Shackleton a fost preluată din cartea Carolinei Alexander, The Endurance, New York, Knopf, 1999; Sir Ernest Shackleton, South!, New York, Macmillan, 1920; şi
F. A. Worsley, Endurance, New York, W. W. Norton, 1931.
  2. Alexander, The Endurance, p. 44.
  3. Shackleton, South!, p. 96.
  4. Ibidem, p. 177.
  5. Worsley, Endurance, p. 156.
  6. Shackleton, South!, p.
  7. Ibidem, p. 124.
  8. University of Colorado Boulder Institute of Arctic and Alpine Research, Arctic and Alpine Research 18, Boulder, University of Colorado, 1986.
Ai nevoie de ajutor? Comunica cu noi
Essential SSL